Salt la conținut

TEMĂ

Excluziune

De la legislația discriminatorie și privarea de drepturi la persecuție și crime în masă: modul în care regimurile au pus în aplicare politicile de excluziune.

17

Elemente cronologice

02

Resurse didactice

00

Surse din arhivă

Elemente

01

O cultură și o acțiune a excluderii „celorlalți”. Statutul minoritarilor etnici și religioși. O perspectivă generală

Antisemitismul cultural, economic și politic tradițional din spațiul Vechiului Regat, însușit de elitele statului care au eliminat programatic, inclusiv sub raport constituțional până la 1884, evreii din comunitatea cetățenilor, s-a transferat, după Primul Război Mondial, la nivelul întregii Românii. Aspectele istorice s-au împletit cu cele conjuncturale, specifice perioadei de după Marele Război, încetățenirea evreilor prin presiuni externe (regăsibilă în Constituția din martie 1923), naționalismul exacerbat cauzat de noua realitate statală, cu cca. 30% minoritari, pericolul bolșevic etc. Încercările de excludere a "evreului" din societate, considerat drept străinul prin excelență și învinovățit de neajunsurile refacerii postbelice sau de greutățile construirii unei „lumi a binelui”, au avut ca vehicule, în principal, măsurile statului de refondare a comunității naționale românești și formațiunile politice de tip fascist; Acțiunile acestor actori politici, culturali și religioși au devenit etalon pentru marginalizarea altor minoritari, precum cei etnici sau cei religioși.

02

Debutul extremismului politic în România. Un program al excluderii celorlalți. Coagularea unor grupări de extremă dreapta

În primii ani interbelici, în România Întregită, pe fundalul unor nemulțumiri sociale care s-au acutizat treptat, s-au înregistrat multiple încercări de a organiza din punct de vedere politic grupările intelectuale și de a canaliza sentimentele populare naționaliste, antibolșevice și antisemite: la 9 februarie 1920, la Iași, a apărut ziarul Garda Conștiinței Naționale, a organizației cu același nume, condusă de muncitorul Constantin Pancu și de studentul Corneliu Zelea Codreanu, în care se publica articolul program „Crezul socialismului național-creștin”; alte grupări au apărut la București și la Cluj: inspirându-se din mișcarea condusă de Benito Mussolini, Fascia Română, a lui Titus Panaitescu Vifor (un personaj antisemit, xenofob și militarist, atașat comercial al României în Belgia, la începutul anilor 20 și atașat cultural în Italia, la începutul anilor 40), Acțiunea Românească, Fascia Națională Română, a lui Gheorghe Bădulescu (ambasador și atașat militar în Japonia din 1934 până în 1943, general de brigadă în Al Doilea Război Mondial) sau Mișcarea Națională Culturală și Economică Italo-Română, fondată la Cluj de Elena Bacaloglu, jurnalistă căsătorită cu un italian cu simpatii pentru Mussolini. Ultimele două vor fuziona ca Mișcarea Națională Fascistă, declarat fascistă. În 1924, grupul va publica Doctrina Fascismului Român, un program virulent antisemit și xenofob. Aceste grupări se vor regăsi în mișcările naționaliste radicale ulterioare, mai ales în mișcările conduse de A. C. Cuza. Noile realități demografice ale României interbelice, în care se regăseau aproape 30 % cetățeni minoritari, aveau să fie violent supuse contestărilor din partea acestor curente fasciste.

03

Deportările. Transnistria ca refuz al celorlalți: evreii, țigani / problema homosexualilor, a „sectanților”, a celor cu dizabilități

Începând cu toamna anului 1941, a început deportarea în Transnistria, teritoriu sub administrație militară, anexat formal de România (în limitele teritoriale ale României propriu-zise se aplicau legile civile), a evreilor din Bucovina sau Basarabia (în total 320.000), sub acuzația că ar fi susținut Uniunea Sovietică și că s-ar fi dedat la jafuri și cruzimi în dauna populației românești în conjunctura cedărilor din vara anului 1940. Ordinele mareșalului Antonescu au vizat „curățirea terenului” de elementele străine, potențial ,,dușmănoase” ori colaboratoare a bolșevicilor. Deși nu a fost o politică de exterminare directă orchestrată de statul român, circa 140.000 de evrei au murit în lagărele din Transnistria (foamete, frig, lipsă de igienă, boli / dizenterie, extenuare / acțiunea arbitrară și brutală a autorităților / soldații care ar fi manifestat indulgență fiind pedepsiți). Alți 25.000 au murit pe drum. Au fost organizate 15 lagăre, cele mai sinistre lagăre fiind Ahmetcetka, Bogdanivka, Domanivka și Peciora.

04

Deportările. Deportarea țiganilor / romilor în Transnistria

Excluderea populației roma din societate constituie o idee constitutivă modernității românești. Deși nu avem măsuri formale împotriva romilor după 1918, șocul reprezentat de prăbușirea României Mari a accelerat proiectele de reconstrucție a organismului național prin eliminarea romilor. Criteriile excluderii nu au fost gândite în paradigmă rasială: au prevalat cele de ordine publică și socială.

Inițial, în ședința Consiliului de Miniștri din 7 februarie 1941, când s-a pus prima dată problema scoaterii romilor din București, Ion Antonescu a propus construirea a unor sate compacte în Bărăgan sau în zona bălților Dunării. Ulterior, deportarea romilor în Transnistria, mai ales a celor nomazi, mutați fără nicio excepție (11.441 țigani nomazi), în perioada 1 iunie – 15 august 1942, dar și a celor stabili (nenomazi), „nemobilizabili” pentru anumite munci (13.176 țigani). Operațiune a fost încheiată oficial pe 16 septembrie 1942. Până în decembrie 1943, au mai fost deportați 69 țigani care se sustraseră celor două etape anterioare, cei eliberați din închisori și din cei trecuți de autorități pe lista indezirabililor. Circa 11.000 de romi au pierit în Transnistria.

05

Excluderea minoritarilor maghiari. Maghiarii și amenințarea la adresa României Mari: pericolul potențial al revizionismului

Politica de „românizare” a statului român după 1918 a marginalizat maghiarii / o politică de excludere a vechilor decidenți / șicane administrative, examenul de limbă, jurământul de loialitate față de Regele României și față de statul român.

În fața politicilor românești, văzute ca antiminoritare și antimaghiare, tendința maghiarilor de a pleca în Ungaria.

Profesorul universitar, scriitorul și episcopul reformat Sándor Makkai, senator în Parlamentul României, mentor spiritual și lider al maghiarilor transilvăneni după 1918, încercând să circumscrie o nouă identitate pentru aceștia în statul român / ca formă de deschidere spre societatea românească: nevoit să plece în Ungaria (profesor la Universitatea din Debrețin), publică Nemlehet [Nu se poate] în revista Láthatár, 2 / 1937, p. 45-93.