Legea 254/1941 pentru trecerea proprietăţilor urbane evreieşti în patrimoniul Statului
Excluziune
Legea prevedea că proprietățile imobiliare urbane deținute de evrei trec în patrimoniul statului român. De asemenea, cetățenilor evrei le era interzis să cumpere proprietăți în orașe. Au fost expropriate forțat, fără indemnizație (sau cu o indemnizație nominală), imobilele urbane (case, terenuri, clădiri comerciale) aparținând persoanelor de origine evreiască, în scopul ,,refacerii structurii românești”. Prin aplicarea legii, până în decembrie 1943, au fost expropriate 75.385 apartamente, evaluate la peste 50 de miliarde lei. La Curtea de Apel s-au făcut 38.202 contestaţii de către cei care se considerau a fi în categoria exceptaţilor, fiind soluţionate doar 2.016 cazuri. În teritoriile româneşti recuperate, după 22 iunie 1941, au fost românizate 9.281 de imobile urbane, 8.973 rurale şi 16.779 de dependinţe. Au fost exceptați evreii care au obținut cetățenie până în 1916, cei care au servit în Armata română, cei care se creștinaseră de cel puțin 30 de ani. Ulterior, legislația naționalizării a fost mult extinsă la toate imobilele sau bunurile evreiești. În perioada 14 iulie 1942 – 23 august 1944, au fost expropriate 1.042 de imobile comunitare evreiești: temple, sinagogi, case de rugăciune, clădiri de şcoală, spitale, dispensare, aziluri de bătrâni, orfelinate, cimitire, băi rituale, sedii de comunităţi, locuinţe parohiale, fabrici rituale de azime.